Sunt fată din Făgăraş

 

Artist: Anca Nicolae
Muzică: Aurică Mustăţea
Versuri: Anca Nicolae

 

 

Artist: Anca Nicolae
Muzică: Aurică Mustăţea
Versuri: Anca Nicolae

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Imposibil

Am spus ieri o vorbă în care am ajuns să cred acum foarte mult timp şi mă bucur de această mică înţelepciune acumulată: “Eu încerc să fac bine, alţii se plâng că le fac rău, în schimb! Dar nu putem să mulţumim pe toată lumea, nu? Şi nici măcar nu trebuie!

Când eram în facultate, una dintre dintre profesoare ne repeta mereu: “Copii, eu nu vreau ca voi să mă iubiţi. Eu vreau să fac din voi oameni.” Şi iată cum acest adevăr enervant pe atunci a devenit în timp unul dintre motto-urile mele. Suntem obişnuiţi să auzim şi să ne spunem că nimic nu este imposibil în viaţa aceasta. Şi cred, într-adevăr, că orice îţi doreşti cu adevărat, reuşeşti să obţii, să îndeplineşti, etc. Doar că trebuie să îţi doreşti acel ceva cu adevărat, iar de multe ori noi nu ştim dacă ne dorim un lucru cu adevărat şi ajunge astfel să ne mai scape situaţia de sub control şi printre degete.

Ce vreau să spun este că deşi nimic nu pare imposibil şi toate formele de terapie încurajează lucrul acesta, iată cât de imposibil este să te iubească/îndrăgească toată lumea sau să mulţumeşti pe toată lumea. Pare că ai mai auzit undeva lucrul acesta, nu? Îţi sună foarte cunoscut! Eu personal, în clipa în care am înţeles sensul acelor cuvinte, “Copii, eu nu vreau ca voi să mă iubiţi. Eu vreau să fac din voi oameni.” , am simţit o sursă de libertate interioară. Desigur, nu este vorba despre non-conformism, nepăsare, durere în cot sau lipsa slavei deşarte, dar cred că este esenţial să te poţi detaşa de tot ceea ce înseamnă “părerea” celuilalt despre tine. În fond, o părere doar, nici măcar o reflecţie! Părere despre un gest, o faptă, un cuvânt, o situaţie din care ai făcut parte.

Înţelepciunea supremă în toată povestea aceasta îmi pare a fi capacitatea de a discerne adevărul tău de adevărul celuilalt, de situaţie şi de adevărul general recunoscut. Pentru că nu poţi fi indiferent dacă nu cunoşti toate aceste detalii. Te poţi numi ignorant, eventual. Iar adevărul îl dobândeşti prin muncă multă, linişte multă, introspecţie, cunoaştere de sine, analiză, etc. Şi îmi pare că toţi cei asemenea Sfinţilor Părinţi s-au cam dus, greu să îi mai egaleze cineva.

Adevărul meu va fi întotdeauna diferit de al tău. Povestea mea nu e ta, iar povestea ta nu îmi aparţine, nu o cunosc. Am auzit-o puţin câte puţin prin cuvintele tale, dar cuvintele tale sunt cuvinte vândute la kg. Ne vindem la kg. Deşi trăim uneori aceeaşi poveste, cuvintele tale povestesc altceva decât ceea ce povestesc eu. Poveastea mea, oglinda mea; povestea ta, oglinda ta, sufletul meu, oglinda şi viaţa mea.

Suntem toate acele banale şi mici gesturi pe care le facem zi de zi, nu suntem deloc acea faptă măreaţă pe care o facem o dată pe an! Respirăm în fiecare secundă, nu doar o dată pe an! Şi dacă suntem respiraţie după respiraţie, de ce avem nevoie de respiraţia falsă a celor care stau fără creier şi aer 364 de zile pe an?

Mă tot întreb multe lucruri şi mă minunez. Departe perfecţiunea şi adevărul absolut de mine, dar încerc să fiu prezentă şi să mă bucur de fiecare mic gest, frunzuliţă, carte, ploaie, ger, de fiecare 10 lei pierduţi, de fiecare eşec, parfum, ş.a.m.d. Te invit să te bucuri alături de mine sau să îmi dai pace, dacă nu doreşti asta. Suntem acaparaţi de prea multă ură, invidie, războaie, pornografie, minţi bolnave şi obosite de viaţă… pur şi simplu vreau altceva! Iar dacă în acest altceva al meu, te-am rănit vreodată, te rog să mă ierţi, e încă neştiinţa! Mai am şi eu muuulte de învăţat!

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Invidie

Mă gândeam la ce înseamnă să fii faimos, să te cunoască lumea, să te sune, să te recunoască pe stradă… ne simţim bine în astfel de momente, nu? Mi s-a întâmplat într-o zi să fiu la o nuntă şi să mă întrebe o domnişoară la toaletă: “aţi jucat cumva în Balul Burlacilor?”. Bine-nţeles că i-am răspuns că da, după care către prietena ei “ţi-am spus că ei sunt!” Eram mai mulţi actori ai spectacolului respectiv la nuntă şi dansam şi cu foc, iar domnişoara ne-a încadrat foarte repede, se pare.

Alergăm o viaţă întreagă, datorită constrângerilor şi conştiinţei sociale, după un nume. Mă gândesc la bunicuţa mea Veronica cu cei 13 copilaşi ai ei purtaţi în burtică, la bunicuţa Elena care căra corfiţa cu apă pe cap de la fântână şi până acasă şi trebăluia zilnic pentru năzdrăvanii ei, cât s-or fi gândit ele la recunoaşterea celorlalţi? Dumnezeu să le ierte pe amândouă şi să le odihnească de-a dreapta lui. Meseria lor era să fie mama copiilor lor şi femeia bărbatului lor. Iar pe atunci ţăranii erau ţărani domne, nu se jucau şi nici nu se plângeau de lipsuri. Îşi puneau nădejdea în Marele nostru şi trăgeau zilnic pentru familiile lor cu bucurie.

Zilele trecute am auzit povestea unei femei care şi-a crescut singură cei 9 copii si a reuşit să ofere copiilor o casă, excursii, cele mai bune bone, cele mai bune studii, mâncăruri şi hainele cele mai alese. Niciodată copiii nu au dus lipsă de nimic, iar mama a trudit din greu să le pună totul la dispoziţie. Casa lor era cea mai mare, un palat adevărat, cât două clădiri de facultăţi, plus multe alte artificii pe lângă. La bătrâneţe, însă, femeia îşi dă seama, rămânând singură şi nemai fiind nevoie să alerge din stânga în dreapta pentru interesele serviciului, că a rămas singură într-un “palat” rece şi că ai ei copii nu o sună niciodată. Ea era mereu cea care îi suna să-i întrebe de sănătate. Le oferise bone peste bone, toţi erau absolvenţii celor mai bune universităţi din lume, realizaţi, cu bani şi cu perspective datorită mamei lor care îşi oferise timpul de mamă unor lucruri trecătoare. Timpul nu mai poate fi adus înapoi niciodată şi deşi ne dăm seama de lucrul acesta de foarte multe ori, mergem înainte cu aceleaşi idei şi principii tâmpite. Strângem pentru bătrâneţe sau să oferim celorlalţi pâinea şi maşina cea mai bună şi uităm să oferim ce este mai important: dragoste, căldură sufletească, vorbe dulci, o mângăiere. Ne îngropăm în afaceri, în visurile şi idealurile lumii sociale în care trăim, tânjim după averea celorlalţi şi clocim idei pentru a-i depăşi şi a le demonstra că nu suntem mai prejos. Suntem într-o luptă cu ceilalţi, am uitat de lupta cu noi înşine, cu principiile şi moralitatea noastră, de lupta pentru cele bune şi drepte ale dreptei credinţe.

Că e faimă, că e lupta cu succesul sau “de ochii lumii”, toate sunt la fel de periculoase. Într-o societate în care am ajuns să ne vindem gogoşi cu stropi, nu facem decât să consumăm gogoşi cu stropi şi culmea, ne mai dăm şi rotunzi cu ce gogoşi cu stropi delicioase, în formă de prostie şi glazură de rahat am mâncat.

Rahatul e  la putere şi nu mai simţim mirosul. E posibil oare când te-ai obişnuit cu mirosul de rahat să mai simţi nevoia să deschizi geamul? Ne-am amorţit mintea cu totul! Suntem captivii propriilor noastre capcane şi nu ne mai dăm seama. Am ajuns ceea ce suntem datorită minţii noastre bolnave, avide după mult şi tot mai mult, minte nesătulă!

De aceea mulţi cad în deznădejde, dar ferice de cei care găsesc puterea şi ies din ea! Într-o lume războinică, cel paşnic se simte în pericol şi mic, mic de tot. Şi cum să îi pese vreunui războinic de piticul ăla cu lapte pe la gură, speriat că va fi exclus? Speriaţii încep să caute alţi speriaţi, după ce au încercat şi ei să devină războinici şi au eşuat. Mulţi însă au reuşit să se aciueze războinicilor, că aveau şi ei sânge de taur, trebuia, doar, pus la bătaie!

Speriatule, nu mai căuta nici alţi speriaţi, nici să te aciuezi. Caută-te pe tine, vezi  pe unde eşti, ce faci… tot 2 metrii sub pământ şi cu sufletul departe ajungi şi tu; exact ca şi ei. Doar că ei vor fi  mai obosiţi şi mai împuţiţi decât tine pentru că au luptat orbeşte şi au mâncat rahat cu oala.

“Vine o vreme când trebuie să tragem o linie şi să facem socoteală” – Marin Sorescu . Iar această socoteală nu va fi după câte autografe şi vile ai strâns, ci după cât rahat ai mâncat. Deci, după cât de împuţit eşti!

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Gânduri de început

Spun bună seara tuturor sufletelor care vor citi această postare sau poate nu. Reîncep suflul scrierilor după o lungă şi inexplicabilă pauză pe blogspot, anckhiy.blogspot.com , pentru cei care simt interesul. Sunt multe gândurile care au roit, poposit, învălmăşit existenţa mea în decursul ultimelor luni, astăzi mulţumesc acestor gânduri şi experienţe; fără ele nu m-aş fi reconstruit.

Vreau să scriu despre gânduri; gândurile mele, ale celor din jurul meu, gânduri bune sau mai puţin bune, gânduri nocive sau constructive… toate acestea ne definesc sufletul până la urmă. “Spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”, se încadrează foarte bine şi la capitolul gânduri. Apoi vreau să scriu despre filme, mâncăruri, toate prin filtrul gândurilor mele. Recomand pentru început o conferinţă deosebită a părintelui Teofil Părăian, o voi ataşa acestei postări pentru cei interesaţi de această parte a lumii în care trăim.

O seară minunată în continuare. Nu ştiu cine vor fi cititorii mei, ştiu în schimb că eu voi fi principala mea susţinătoare. Sunt atât de puţini oamenii care ne mai susţin cu adevărat astăzi! Fiecare ne îndreptăm spre cariera visurilor noastre, castelul de fildeş din basme, călătoriile în Singapore, Dubai, cursurile cele mai scumpe si cu titlurile cele mai susprinzătoare şi prinzătoare de urechi…numai timp pentru cărţi de suflet şi omuleţii de lângă noi, nu avem! Ne căsătorim, divorţăm, facem copii, îi abandonăm, iubim, mâine ne răzgândim şi mergem pe drumul carierei, ne hrănim cu pornografii în loc să iubim creştineşte, trăim aventuri de nepovestit, muncim absurd şi peste măsură în loc să ne ocupăm de munca cu noi înşine, ş.a.m.d.

Eu vă doresc timp pentru a vă putea trage sincer sufletul. Viaţa e doar o clipă şi toţi cei care alergăm să fim Einstein sau Freud, Eminescu sau Steve Jobs, vom ajunge la finalul vieţii ai lumii acesteia să ne dăm seama că de fapt nu ne-am trăit viaţa şi că am alergat în permanenţă după himere.

Viaţa e doar o clipă şi e strict proiecţia gândurilor noastre! Nimeni nu are statui ridicate pe lumea cealaltă.

Iată conferinţa despre care vă spuneam. O puteţi asculta chiar aici .

Posted in Uncategorized | Leave a comment