Invidie

Mă gândeam la ce înseamnă să fii faimos, să te cunoască lumea, să te sune, să te recunoască pe stradă… ne simţim bine în astfel de momente, nu? Mi s-a întâmplat într-o zi să fiu la o nuntă şi să mă întrebe o domnişoară la toaletă: “aţi jucat cumva în Balul Burlacilor?”. Bine-nţeles că i-am răspuns că da, după care către prietena ei “ţi-am spus că ei sunt!” Eram mai mulţi actori ai spectacolului respectiv la nuntă şi dansam şi cu foc, iar domnişoara ne-a încadrat foarte repede, se pare.

Alergăm o viaţă întreagă, datorită constrângerilor şi conştiinţei sociale, după un nume. Mă gândesc la bunicuţa mea Veronica cu cei 13 copilaşi ai ei purtaţi în burtică, la bunicuţa Elena care căra corfiţa cu apă pe cap de la fântână şi până acasă şi trebăluia zilnic pentru năzdrăvanii ei, cât s-or fi gândit ele la recunoaşterea celorlalţi? Dumnezeu să le ierte pe amândouă şi să le odihnească de-a dreapta lui. Meseria lor era să fie mama copiilor lor şi femeia bărbatului lor. Iar pe atunci ţăranii erau ţărani domne, nu se jucau şi nici nu se plângeau de lipsuri. Îşi puneau nădejdea în Marele nostru şi trăgeau zilnic pentru familiile lor cu bucurie.

Zilele trecute am auzit povestea unei femei care şi-a crescut singură cei 9 copii si a reuşit să ofere copiilor o casă, excursii, cele mai bune bone, cele mai bune studii, mâncăruri şi hainele cele mai alese. Niciodată copiii nu au dus lipsă de nimic, iar mama a trudit din greu să le pună totul la dispoziţie. Casa lor era cea mai mare, un palat adevărat, cât două clădiri de facultăţi, plus multe alte artificii pe lângă. La bătrâneţe, însă, femeia îşi dă seama, rămânând singură şi nemai fiind nevoie să alerge din stânga în dreapta pentru interesele serviciului, că a rămas singură într-un “palat” rece şi că ai ei copii nu o sună niciodată. Ea era mereu cea care îi suna să-i întrebe de sănătate. Le oferise bone peste bone, toţi erau absolvenţii celor mai bune universităţi din lume, realizaţi, cu bani şi cu perspective datorită mamei lor care îşi oferise timpul de mamă unor lucruri trecătoare. Timpul nu mai poate fi adus înapoi niciodată şi deşi ne dăm seama de lucrul acesta de foarte multe ori, mergem înainte cu aceleaşi idei şi principii tâmpite. Strângem pentru bătrâneţe sau să oferim celorlalţi pâinea şi maşina cea mai bună şi uităm să oferim ce este mai important: dragoste, căldură sufletească, vorbe dulci, o mângăiere. Ne îngropăm în afaceri, în visurile şi idealurile lumii sociale în care trăim, tânjim după averea celorlalţi şi clocim idei pentru a-i depăşi şi a le demonstra că nu suntem mai prejos. Suntem într-o luptă cu ceilalţi, am uitat de lupta cu noi înşine, cu principiile şi moralitatea noastră, de lupta pentru cele bune şi drepte ale dreptei credinţe.

Că e faimă, că e lupta cu succesul sau “de ochii lumii”, toate sunt la fel de periculoase. Într-o societate în care am ajuns să ne vindem gogoşi cu stropi, nu facem decât să consumăm gogoşi cu stropi şi culmea, ne mai dăm şi rotunzi cu ce gogoşi cu stropi delicioase, în formă de prostie şi glazură de rahat am mâncat.

Rahatul e  la putere şi nu mai simţim mirosul. E posibil oare când te-ai obişnuit cu mirosul de rahat să mai simţi nevoia să deschizi geamul? Ne-am amorţit mintea cu totul! Suntem captivii propriilor noastre capcane şi nu ne mai dăm seama. Am ajuns ceea ce suntem datorită minţii noastre bolnave, avide după mult şi tot mai mult, minte nesătulă!

De aceea mulţi cad în deznădejde, dar ferice de cei care găsesc puterea şi ies din ea! Într-o lume războinică, cel paşnic se simte în pericol şi mic, mic de tot. Şi cum să îi pese vreunui războinic de piticul ăla cu lapte pe la gură, speriat că va fi exclus? Speriaţii încep să caute alţi speriaţi, după ce au încercat şi ei să devină războinici şi au eşuat. Mulţi însă au reuşit să se aciueze războinicilor, că aveau şi ei sânge de taur, trebuia, doar, pus la bătaie!

Speriatule, nu mai căuta nici alţi speriaţi, nici să te aciuezi. Caută-te pe tine, vezi  pe unde eşti, ce faci… tot 2 metrii sub pământ şi cu sufletul departe ajungi şi tu; exact ca şi ei. Doar că ei vor fi  mai obosiţi şi mai împuţiţi decât tine pentru că au luptat orbeşte şi au mâncat rahat cu oala.

“Vine o vreme când trebuie să tragem o linie şi să facem socoteală” – Marin Sorescu . Iar această socoteală nu va fi după câte autografe şi vile ai strâns, ci după cât rahat ai mâncat. Deci, după cât de împuţit eşti!

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s